Doar placeri?

In adolescenta, la un moment dat, mi-am pus intrebari legate de existenta noastra pe pamant. Ma simteam altfel decat lumea, pentru ca vedeam efectiv, diferenta dintre modul meu de a vederea lucrurile si raportarea mea la viata, fata de a celorlalti. Timp indelungat, am trait cu un sentiment de inferioritate, considerand ca eu nu sunt "cum trebuie" si incercam sa "las de la mine" pentru a fi aproape, cat de cat, de ceilalti. Chiar si asa, am crescut cu o permanenta tristete, si o marginalizare temporara pe care o traiam in zilele cotidiene.

Cand m-am angajat, una dintre colegele mele, ma condamna ca sunt asa cuminte, ca nu-mi traiesc viata, cumva evidenta interpretarea, daca o vedem in antiteza: ea mergand frecvent la diversi tipi noaptea, apoi venind la serviciu, iar eu mergand la Biserica.

Cu siguranta, modul meu de a trai, atat din punct de vedere spiritual, cotidian si nutritional, cat si profesional, au un aport substantial in ceea ce sunt astazi. Am 35 de ani, ma simt ca un adolescent dornic de a se dezvolta personal, de a fi in pace si bucurie, iar fizic arat tot pe acolo (Nu o spun eu, ca lauda. Este o constatare si afirmatie venita din partea celor din jur). 

Probabil ca starea mea de bine si lumina din ochii albastri e perceputa, uneori ca un magnet. Dar, de ce nu vrem sa facem diferenta dintre o lumina pura si una ireala, bazata pe interes? Arat ca un copil, atitudinea este una feminina, dar nu caracteristica varstei din buletin, ci mai mica. E usor sesizabila diferenta dintre un om "normal",discret si o fata ce vrea sa iasa in evidenta, etalandu-se cu frumusetea fizica.

Am avut, din nou, "onoarea" de a primi avansuri din partea unei persoane de "rang inalt", din aproape toate punctele de vedere (inclusiv al varstei, cu 10-15 ani in plus), fapt care m-a pus pe ganduri, si mai mult (dupa ce am refuzat, categoric, tot). Am ajuns sa ma intreb iar, oare ce inseamna viata pentru noi?

 De ce alem sa ne traim viata, cautand (si ) mai multe placeri trupesti, cand avem familie (purtam si verigheta)?  Cu siguranta au un aport important, si fiziologic chiar, dar totul are o masura. Sa vrei asa "fara masura", cu diverse persoane? Sa fie un sentiment/dorinta de sustinere a personalitatii noastre puternice si atragatoare?

 Efemeritatea lucrurilor, satisfactiile de moment, oricare ar fi ele, pot sa ne intunece foarte mult mintea. Pana unde mergem?

Viata - o continua bucurie

 Cum ar fi aceasta varianta?

Ne-am dori asa ceva? Am mai aprecia sau 'am sti sa facem diferenta intre bucurie si suparare? 

Probabil ca nu, am considera ca e ceva normal, ca multe alte lucruri bune pe care le facem in mod automat si nu ne bucuram de rezultatul lor (pentru ca asa trebuie, e ceva comun/normal). Ies in evidenta doar greselile, lucrurile rele/grele etc.

Dar oare daca ar fi invers, o continua suferinta, ar fi la fel simtita aceasta "normalitate"?

A mai trecut un an

 Peste doua zile, chiar pot spune ca "a mai trecut un an". Am mai adunat ceva experienta la existenta mea pe acest pamant si am inaintat, inca "o data" (poate si fara sa vreau, uneori).

Viata asta este nimic, efemeritatea lucrurilor si a diversitatii caracterelor umane iti pot da de gandit multe, dar e mai bine sa pastram mintea ocupata intr-un sens constructiv. Nu e bine intotdeauna sa vrei sa intelegi anumite aspecte, poate profunde, ale vietii. Sunt consumatoare de energie, te pot duce catre interpretari subiective, implicit departe de adevar/realitate. Oare merita?

Vine si soarele

Dupa orice furtuna iese si soarele, ca atunci cand dupa orice noapte vine si ziua. 

Viata se insenineaza/ se va insenina, doar sa fim deschisi s-o primim si s-o percepem la adevarata ei valoare. 

Nimic nu este imposibil pe lumea asta, cat timp ne dorim sa luptam sa controlam noi mintea. Cand ajungem sa fim "controlati" de ea, totul se termina. Stam doar in intuneric, neputinciosi, ca atunci cand suntem prinsi in lanturi si stam acolo, partial si voit/constient.

Sa ridicam privirea catre cer. Va iesi soarele, la momentul potrivit...candva.

De cate ori cadem, de atatea ori sa ne ridicam

 Avem nevoie de vointa cu toate, si in toate. Uneori e mai usor, alteori este mai greu, dar fara lupta nu vom dobandi cununa. Multe din lucruri ne stau la indemana, sunt langa noi, dar din cauza intunericului din mintea noastra nu putem vedea si discerne nimic.

Totul este efemer: noi, lumea. Va veni un moment in care toate se vor sfarsi, dar cum voi fi atunci?

Puteri

 Astept cu nerabdare ziua in care totul se va sfarsi, in care voi scapa de povara gandurilor, a durerii pe care am purtat-o intreaga viata in suflet. 

Stiu ca sunt neinsemnate lucrurile, stiu ca sunt cazuri mai grele, dar cred ca fiecare le simtim, subiectiv, uneori foarte greu, poate imposibil de dus. 

Am nadajde ca totul e spre bine, si ca la un moment dat "voi pleca". Incerc sa ma concentrez pe ce am de facut, sa dau tot ce pot, si uneori reusesc, alteori, nu prea.

Cum sa inaintam, cand nu poti face acel pas, poate salvator?

Suferinta mai "importanta" decat bucuria.

 Ma uit in urma anilor trecuti si imi amintesc de multe perioade, concedii peste hotare, zone minunate pe unde am trecut, dar in acelasi timp port in suflet regretul multor altor lucruri, care intuneca si partea frumoasa a celor care au fost.

Imi amintesc ca evitam sa mi se faca poze, voiam sa nu ramana amintiri cu mine, sperand ca va veni sfarsitul si doar asta conta. Acum, imi pare rau ca nu am surprins mai mult din frumusetea acelor locuri si lucruri, vazandu-ma si pe mine acolo. 

Acele vremuri s-au dus, nu se vor mai intoarce, dar suferinta prezenta o aduce la lumina si pe cea anterioara, ceea ce face mai grea situatia. De ce oare exista aceasta tendinta a pune in valoare mai mult partea negativa?

Chiar se intampla lucrurile cand nu te astepti?

De multi ani, am inceput un proces de revitalizare ce presupune efort si multa munca. Uneori e greu, uneori realizez schimbarile survenite in/cu mine, dar alteori simt ca nu o sa mai pot lupta prea mult, parca "mi se ia". E trist sa constientizezi anumite bariere pe care le-ai creat, sau ti-au fost create din copilarie si sa realizezi ca o posibila rezolvare este incerta. Stii ca pentru asta trebuie sa incerci sa faci tot ce poti si sa mergi inainte.

Ca orice om, avem dorinte si asteptari, atat de la noi, cat si de la ceilalti. Visam la lucrurile care nu le avem si speram ca, poate, la un moment dat "va veni soarele si pe strada noastra". De multe ori, cand iti pierzi speranta si renunti sa mai crezi ca e posibil, se intampla "miracole" (evident, ca nimic nu poate fi generalizat. Poti sa iti pierzi credinta si sa se accentueze o stare manifestata ca o deznadajde).

Personal, de putine ori mi s-au intamplat lucruri frumoase neasteptate, dar intr-adevar uimirea si fericirea pot fi depline. Dar cum ne concentram mai mult asupra raului, decat asupra binelui, cred ca tendinta e sa mergi spre pierderea sperantei, ce survine in urma unei asteptari indelungate.

Oare cat de bine este sa nu ai asteptari?

Atunci cand nu mai poti...

Te opresti putin, respiri adanc si iei o pauza, din orice faci. Daca poti, dormi. Cat de mult, e foarte bine. Va ajuta organismul sa isi refaca depozitele, iar tu vei avea o stare mai buna.

Uneori, ne adancim in situatii din cauza noastra pentru ca nu reusim sa ne raportam la partea pozitiva a oricarei situatii si astfel, sa ramanem intr-o stare de echilibru. 

Cand gandurile dau navala, iar noi nu facem fata situatiei, indepartandu-le (cu rugaciune, sau orice modalitate pe care o consideram benefica), vom ajunge sa nu mai vedem rational nimic. Intervine partea emotionala care atarna greu, dezechilibrandu-ne.

Daca ne uitam in urma, cred ca nu au fost putine momentele in care am avut impresia ca nu mai putem, ca nu gasim nicio solutie si nu ne putem gasi starea de pacea. Oare cat din starea noastra era data de conjunctura reala si cat a fost doar povara creata de noi insine, prin ganduri si presupuneri?

De ce nu ne multumim cu ce avem?

Cred ca majoritatea dintre noi, cautam ceea ce nu avem. 

Cand esti intr-o relatie, dar nu te simti implinit esti nefericit. Daca esti singur, poate sunt momente in care te simti nefericit.

De ce nu ne bucuram de momente, asa cum sunt? De ce nu ne acceptam starile, asa cum sunt?

Situatia este aceeasi, nu e mai bine sa ne bucuram de prezent, fara a ne dori mereu altceva, crezand ca fericirea ar trebui sa vina din alta parte?