Fara compromisuri nu putem merge mai departe intr-o relatie, suntem crescuti in medii diferite, ne cream propria personalitate si avem anumite asteptari care nu au cum sa coincida mereu cu cele ale persoanei de langa noi.
Cand cunoastem pe cineva care ne atrage intr-un anumit fel si dorim sa stam langa ea/el incercam sa facem ce putem pentru ca totul sa fie bine..fara a stii dinainte daca merita sau este pierdere de vreme..asta vedem ulterior cand analizam "la rece" situatia. Daca nu suntem singurii care vrem asta, intemeiem o relatie care la inceput e posibil sa fie "lapte si miere" dar pe parcurs apar si greutatile..depinde acum de comunicare si de ceea ce ne dorim efectiv, pentru a depasi impasurile de care le lovim.
Un lucru e clar, pentru a merge o relatie trebuie sa se faca compromisuri de ambele parti. Acum ma intreb, cati sunt dispusi sa faca asta? Cati nu isi vad propriul interes si se iubesc intai pe ei, si apoi poate pe cel de langa..am zis poate, gandindu-ma ca multi au ca punct de vedere.."eeh.. femei/barbati sunt destui pe lumea asta".
Insa, ajuns (a) la o anumita varsta si avand in spate un trecut incarcat in urma caruia a luat fiinta si un copil..situatia este diferita. Sunt femei care au o iubire de sine mult prea mare pentru a face vreun compromis si a pastra langa ea tatal copilului, pentru ca acesta sa creasca intr-o familie, alaturi de parintii naturali. Si in latura opusa, femeile care accepta sa fie maltratate, suporta comportamente greu de indurat, cresc copilul intr-un mediu nefavorabil dezvoltarii lui.
Intotdeauna e bine sa pastrezi in totul un echilibru, extremele nefiind niciodata bune..dar daca rational gandind e usor, si realitatea e prea crunta, oare cum e bine sa fii?
Asa toti spunem ca nu facem, nu dregem, noi nu stam langa o persoana si pentru care sa facem compromisuri daca nu merita, dar cand trecem efectiv prin situatii dificile, ne manifestam si comportam poate exact pe dos.
Cum e mai bine?
Cand cunoastem pe cineva care ne atrage intr-un anumit fel si dorim sa stam langa ea/el incercam sa facem ce putem pentru ca totul sa fie bine..fara a stii dinainte daca merita sau este pierdere de vreme..asta vedem ulterior cand analizam "la rece" situatia. Daca nu suntem singurii care vrem asta, intemeiem o relatie care la inceput e posibil sa fie "lapte si miere" dar pe parcurs apar si greutatile..depinde acum de comunicare si de ceea ce ne dorim efectiv, pentru a depasi impasurile de care le lovim.
Un lucru e clar, pentru a merge o relatie trebuie sa se faca compromisuri de ambele parti. Acum ma intreb, cati sunt dispusi sa faca asta? Cati nu isi vad propriul interes si se iubesc intai pe ei, si apoi poate pe cel de langa..am zis poate, gandindu-ma ca multi au ca punct de vedere.."eeh.. femei/barbati sunt destui pe lumea asta".
Insa, ajuns (a) la o anumita varsta si avand in spate un trecut incarcat in urma caruia a luat fiinta si un copil..situatia este diferita. Sunt femei care au o iubire de sine mult prea mare pentru a face vreun compromis si a pastra langa ea tatal copilului, pentru ca acesta sa creasca intr-o familie, alaturi de parintii naturali. Si in latura opusa, femeile care accepta sa fie maltratate, suporta comportamente greu de indurat, cresc copilul intr-un mediu nefavorabil dezvoltarii lui.
Intotdeauna e bine sa pastrezi in totul un echilibru, extremele nefiind niciodata bune..dar daca rational gandind e usor, si realitatea e prea crunta, oare cum e bine sa fii?
Asa toti spunem ca nu facem, nu dregem, noi nu stam langa o persoana si pentru care sa facem compromisuri daca nu merita, dar cand trecem efectiv prin situatii dificile, ne manifestam si comportam poate exact pe dos.
Cum e mai bine?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu