Vine si soarele

Dupa orice furtuna iese si soarele, ca atunci cand dupa orice noapte vine si ziua. 

Viata se insenineaza/ se va insenina, doar sa fim deschisi s-o primim si s-o percepem la adevarata ei valoare. 

Nimic nu este imposibil pe lumea asta, cat timp ne dorim sa luptam sa controlam noi mintea. Cand ajungem sa fim "controlati" de ea, totul se termina. Stam doar in intuneric, neputinciosi, ca atunci cand suntem prinsi in lanturi si stam acolo, partial si voit/constient.

Sa ridicam privirea catre cer. Va iesi soarele, la momentul potrivit...candva.

De cate ori cadem, de atatea ori sa ne ridicam

 Avem nevoie de vointa cu toate, si in toate. Uneori e mai usor, alteori este mai greu, dar fara lupta nu vom dobandi cununa. Multe din lucruri ne stau la indemana, sunt langa noi, dar din cauza intunericului din mintea noastra nu putem vedea si discerne nimic.

Totul este efemer: noi, lumea. Va veni un moment in care toate se vor sfarsi, dar cum voi fi atunci?

Puteri

 Astept cu nerabdare ziua in care totul se va sfarsi, in care voi scapa de povara gandurilor, a durerii pe care am purtat-o intreaga viata in suflet. 

Stiu ca sunt neinsemnate lucrurile, stiu ca sunt cazuri mai grele, dar cred ca fiecare le simtim, subiectiv, uneori foarte greu, poate imposibil de dus. 

Am nadajde ca totul e spre bine, si ca la un moment dat "voi pleca". Incerc sa ma concentrez pe ce am de facut, sa dau tot ce pot, si uneori reusesc, alteori, nu prea.

Cum sa inaintam, cand nu poti face acel pas, poate salvator?

Suferinta mai "importanta" decat bucuria.

 Ma uit in urma anilor trecuti si imi amintesc de multe perioade, concedii peste hotare, zone minunate pe unde am trecut, dar in acelasi timp port in suflet regretul multor altor lucruri, care intuneca si partea frumoasa a celor care au fost.

Imi amintesc ca evitam sa mi se faca poze, voiam sa nu ramana amintiri cu mine, sperand ca va veni sfarsitul si doar asta conta. Acum, imi pare rau ca nu am surprins mai mult din frumusetea acelor locuri si lucruri, vazandu-ma si pe mine acolo. 

Acele vremuri s-au dus, nu se vor mai intoarce, dar suferinta prezenta o aduce la lumina si pe cea anterioara, ceea ce face mai grea situatia. De ce oare exista aceasta tendinta a pune in valoare mai mult partea negativa?

Chiar se intampla lucrurile cand nu te astepti?

De multi ani, am inceput un proces de revitalizare ce presupune efort si multa munca. Uneori e greu, uneori realizez schimbarile survenite in/cu mine, dar alteori simt ca nu o sa mai pot lupta prea mult, parca "mi se ia". E trist sa constientizezi anumite bariere pe care le-ai creat, sau ti-au fost create din copilarie si sa realizezi ca o posibila rezolvare este incerta. Stii ca pentru asta trebuie sa incerci sa faci tot ce poti si sa mergi inainte.

Ca orice om, avem dorinte si asteptari, atat de la noi, cat si de la ceilalti. Visam la lucrurile care nu le avem si speram ca, poate, la un moment dat "va veni soarele si pe strada noastra". De multe ori, cand iti pierzi speranta si renunti sa mai crezi ca e posibil, se intampla "miracole" (evident, ca nimic nu poate fi generalizat. Poti sa iti pierzi credinta si sa se accentueze o stare manifestata ca o deznadajde).

Personal, de putine ori mi s-au intamplat lucruri frumoase neasteptate, dar intr-adevar uimirea si fericirea pot fi depline. Dar cum ne concentram mai mult asupra raului, decat asupra binelui, cred ca tendinta e sa mergi spre pierderea sperantei, ce survine in urma unei asteptari indelungate.

Oare cat de bine este sa nu ai asteptari?