De la spus..la realizat. Nimic.

Sunt momente in care povestim cu cei apropiati, ne gandim la perspective, ne facem planuri si realizam cat de frumos ar fi, abia asteptam sa se intample. Trece timpul si cand ar trebui sa se duca la indeplinire cele dorite, realizam ca se intampla fix pe dos.

Imi amintesc in primul an de facultate, cum vorbeam cu o colega despre cateva planuri pentru viitor. Cat de frumos ar fi sa plecam impreuna, dupa finalizarea studiilor, sa ne angajam intr-o alta tara. Se legase o prietenie foarte frumoasa si deja ne vedeam acolo, departe, povesteam mult pe tema asta, facandu-ne vise.

Cu siguranta, e greu sa poti aprecia cu certitudine ce se va intampla in viitor (cu cat obiectivul tau este pe o perioada mai indepartata, probabilitatea de realizare este mai mica, asta e bine stiuta din teorie), dar uneori nu tine doar de conjunctura, ci de cat ne dorim noi sa realizam ceea ce ne-am propus. 

In acest caz, intr-adevar, nu s-a putut intampla asa, din cauza faptului ca drumul meu s-a dovedit a fi altul, lucru pe care nu l-as fi crezut posibil, dar s-a intamplat. Astfel, nu s-a putut realiza acea idee.

Acum, la inceputul celei d-a doua facultate, am avut aceleasi momente de a planui cu o colega, ce vom face in vara, dupa sesiune. Lucrurile au fost cat se poate de simple si destul de aproape de momentul prezent, deci cu posibilitatea mare de a putea fi realizate, insa, cred ca au fost cuvinte, doar pentru a purta o conversatie. Vorbeam de faptul ca in vara aceasta, as vrea sa raman in Iasi, sa stau putin timp in Bucuresti, pentru a ma putea plimba mai mult. Ea imi spunea ca mergem impreuna, in multe locuri, dar nimic din cele discutate nu s-a adeverit. Nu stiu cat tine de "asezarea lucrurilor" de la sine, sau cat tine de intentiile noastre, dar mi se pare trist.

Mi-am mai adus aminte azi, de alta persoana care imi spuneau ca dupa sesiune mergem la o casa de copii, la cateva manastiri, etc. si evident, au fost doar in plan. Sincer, din partea acestei persoane nu aveam asteptari. Mi-ar fi placut sa fie asa, insa stiam ca nu va fi. Am sperat pana in ultimul moment si apoi, m-am resemnat. 

Acum, incep sa nu mai cred. De la inceput, cand aud cuvintele, stiu ca sunt doar pentru conversatie.

Incep sa constientizez, cat de departe este realitatea lucrurilor intamplate efectiv, fata de ceea ce vorbim, planificam. Am intalnit putine persoane care daca spun ceva, in general, chiar fac tot posibilul sa duca la indeplinire. (ma refer aici, de la lucruri banale, de zi cu zi, pana la perspective pe termen mediu).

Voua nu vi se pare ca spunem multe, doar ca momentul vorbirii sa fie mai incarcat si eventual, sa ne bucuram putin, atunci?

Inca o lectie primita

Stim cu totii ca viata aceasta este plina de surprize, de lucruri neprevazute in orice secunda. Suntem intr-o continua schimbare, supusi permanent la diverse situatii pe care le interpretam subiectiv si care ne duc cu gandul la anumite perspective ale vietii, ca posibil traiect viitor si uneori, in functie de asta ne sunt orientate si deciziile urmatoare.

Nu degeaba se spune ca: "suntem ceea ce am ales sa fim". Interpretam situatiile, si in functie de dorintele proprii, ne orientam incotro mergem pentru a ne atinge obiectivele, pentru a ajunge acolo unde credem ca ne este locul si a ne gasi implinirea. Din pacate, sau din fericire, uneori ajungem intr-un punct in care realizam ca deciziile luate anterior au fost gresite, ca am inteles total eronat cum stau lucrurile in viata noastra si am ajuns pe un drum care duce la autodistrugere, nicidecum la altceva.

Probabil, ca multe persoane se complac situatiei, acceptand realitatea si incercand sa se resemneze, continuandu-si drumul, in directia inceputa anterior.

Pentru unii, se produc anumite schimbari peste care nu poti trece, de care chiar trebuie sa tii cont si sa actionezi in consecinta. Acesta a fost cazul meu. 

Am realizat astazi, cat este de adevarata acea afirmatie: "niciodata sa nu spui, niciodata". In ciuda faptului, ca am stiut aceste cuvinte, in mod inconstient am actionat fix pe dos, iar azi am constientizat pe deplin intelesul acelei fraze.

Anul trecut, in 2018, pe vremea aceasta l-am imputernicit pe tata sa vina la Iasi sa ma inscrie la medicina, urmand ca pe 25 iulie sa ma prezint la examenul de admitere. A fost o incercare, pentru ca eu ma pregatisem pentru admiterea la Bucuresti, iar informatiile pe care le stiam erau doar logic, nu puteam reda nicio propozitie efectiv din manual (pe acest principiu, bazandu-se in mare parte examenul la biologie), iar cunostintele mele de chimie erau la nivel de incepator, hai sa zic mediu (dar nu mai mult de atat, sigur).

Am vazut zilele acestea multimea viitorilor candidati, si/sau rudele lor, care asteptau sa se inscrie la facultate. Eram in drum spre casierie, sa platesc o taxa de inscriere a unei colege pentru sesiunea de restante. Am putut compara evolutia si a constientiza, ca am facut un pas spre o directie pe care am negat-o, categoric, ca fiind posibila vreodata. Am finalizat primul an, fiind integralista, si pasesc catre urmatorul an, intelegand si vazand, inca o data, ca totul este posibil. 

De paisprezece ani, mi-am gasit multe motive pentru care nu as putea face medicina, sustinandu-le si fiind convinsa in totalitate de ele, crezand ca drumul meu este altul. Am inaintat asa, neintelegand de ce nu ma regasesc, de ce am sentimentul ca nu apartin locului (din niciun punct de vedere, ca pozitionare geografica sau domeniu in care activez). Pana intr-un moment, cand am spus STOP, asumandu-mi toate riscurile la care ma expuneam. 

A fost momentul in care pot spune, cu mana pe inima, ca am inceput a doua viata, ca acum simt ce inseamna sa porti in suflet bucuria rodului muncii tale si ca intr-adevar, am mai primit o lectie de la viata.

Va amintiti ultima "lectie" primita de la viata? O intamplare din care ati invatat ceva?