Uneori simt ca am obosit. Probabil este un sentiment cu care ne confruntam, nu doar o singura data, in aceasta viata.
Cu ceva ani in urma, ma consideram o persoana mai trista, cred ca mi-a lipsit afectiunea parintilor din copilarie si acest lucru si-a lasat amprenta asupra modulului de dezvoltare a comportamentului meu, pe mai tarziu.
Ulterior, am inceput sa citesc ... afland multe puncte de vedere referitoare la starea de depresie si totodata de oboseala pe care o simteam. Am pus mai putin accent pe partea psihologica/filozofica si am vrut sa accept ideea, cum ca la baza gandurilor negre, sta cel rau si de fiecare data cand cadem, trebuie sa avem puterea de a ne ridica, avem puterea de a alege.
Constienta fiind de starea asta, uneori e greu si simt nevoia sa dezarmez. Cred ca m-am mai schimbat, m-am mai detasat de lucrurile acestei lumi, am incercat sa imi pun o armura puternica fata de multe rautati care in mod normal, ma raneau, dar cu toate astea ... imi lipseste ceva, si oricat incerc sa fiu de puternica, sa imi accept soarta si sa merg mai departe (schiopatand), intotdeauna imi scapa ceva ... imi da un virgula.
Cea mai buna modalitate de a ma linisti este aceea de a plange, lacrimile chiar actioneaza ca un anestezic (nu doar in teorie), sau varianta clasica, de a scrie...inainte scriam pe hartie si apoi, evident, rupeam si aruncam tot, pentru a nu mi le gasi parintii.
A trecut mult timp de cand nu am mai facut asta, m-am luat cu alte lucruri, alte activitati, care sa imi tina in umbra durerile si sa nu le constientizez ... dar cum lucrurile nerezolvate ies la suprafata si nu pot fi ascunse permanent, uneori trebuie sa le fac fata.
Probabil asta traiesc si acum, cand imi e greu sa fac orice gest...imi e greu sa-mi tin capul pe umeri si sa-l mentin intr-o stare de echilibru, simt o presiune foarte mare asupra lui si cu toate astea, trebuie sa imi gasesc stalpii de sustinere.
Oare unde sa-i mai caut?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu