In adolescenta, la un moment dat, mi-am pus intrebari legate de existenta noastra pe pamant. Ma simteam altfel decat lumea, pentru ca vedeam efectiv, diferenta dintre modul meu de a vederea lucrurile si raportarea mea la viata, fata de a celorlalti. Timp indelungat, am trait cu un sentiment de inferioritate, considerand ca eu nu sunt "cum trebuie" si incercam sa "las de la mine" pentru a fi aproape, cat de cat, de ceilalti. Chiar si asa, am crescut cu o permanenta tristete, si o marginalizare temporara pe care o traiam in zilele cotidiene.
Cand m-am angajat, una dintre colegele mele, ma condamna ca sunt asa cuminte, ca nu-mi traiesc viata, cumva evidenta interpretarea, daca o vedem in antiteza: ea mergand frecvent la diversi tipi noaptea, apoi venind la serviciu, iar eu mergand la Biserica.
Cu siguranta, modul meu de a trai, atat din punct de vedere spiritual, cotidian si nutritional, cat si profesional, au un aport substantial in ceea ce sunt astazi. Am 35 de ani, ma simt ca un adolescent dornic de a se dezvolta personal, de a fi in pace si bucurie, iar fizic arat tot pe acolo (Nu o spun eu, ca lauda. Este o constatare si afirmatie venita din partea celor din jur).
Probabil ca starea mea de bine si lumina din ochii albastri e perceputa, uneori ca un magnet. Dar, de ce nu vrem sa facem diferenta dintre o lumina pura si una ireala, bazata pe interes? Arat ca un copil, atitudinea este una feminina, dar nu caracteristica varstei din buletin, ci mai mica. E usor sesizabila diferenta dintre un om "normal",discret si o fata ce vrea sa iasa in evidenta, etalandu-se cu frumusetea fizica.
Am avut, din nou, "onoarea" de a primi avansuri din partea unei persoane de "rang inalt", din aproape toate punctele de vedere (inclusiv al varstei, cu 10-15 ani in plus), fapt care m-a pus pe ganduri, si mai mult (dupa ce am refuzat, categoric, tot). Am ajuns sa ma intreb iar, oare ce inseamna viata pentru noi?
De ce alem sa ne traim viata, cautand (si ) mai multe placeri trupesti, cand avem familie (purtam si verigheta)? Cu siguranta au un aport important, si fiziologic chiar, dar totul are o masura. Sa vrei asa "fara masura", cu diverse persoane? Sa fie un sentiment/dorinta de sustinere a personalitatii noastre puternice si atragatoare?
Efemeritatea lucrurilor, satisfactiile de moment, oricare ar fi ele, pot sa ne intunece foarte mult mintea. Pana unde mergem?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu